Mara a atins varsta la care are curiozitati si multe intrebari despre moarte. Conceptul mortii si caracterul ei ireversibil se cristalizeaza in mintea ei. Si pentru mine incepe greul, fetita mea creste... Poate un pic prea repede... Avea de ceva vreme mai multe intrebari si curiozitati, de cele mai multe ori desigur la ora somnului. Oricat de frustant este, copiii nu fac asta ca sa ne enerveze pe noi. Marile intrebari si framantari ne vin in minte la ora de somn, cand ne relaxam si toate celelalte preocupari ale zilei dispar. Si noi patim asta, dar avem un mai bun control mental, o inhibitie cognitive mai buna si reusim, de cele mai multe ori sa ne inlaturam gandurile care ne preocupa si sa adormim. Copiii nu pot, asa ca la ora de somn afli cele mai interesante ganduri ale lor, cele mai proaspete noutati din viata lor de la gradinita sau scoala si ai parte de cele mai interesante dezvaluiri. Dar desigur, timpul nu iarta pe nimeni asa ca adesea raspunsurile noastre, si ale mele desigur, la intrebarile existentiale de la ora de culcare sunt cam schematice, mai ales cand ai de culcat doi copii, nu doar unul.
Recent, la ora de somn, din senin Mara mi-a spus un gand al ei: “Trebuie sa fi fost tare trist Relu (adica tatal meu) cand a murit tata lui si mama lui. Iti amintesti ca acum cateva saptamani Relu a mers la morminte la tata lui si mama lui. Imi vine sa plang cand ma gandesc la asta”. Si a plans vreo doua minute. "Acum cateva saptamani" fusese probabil de Florii, dar noi adultii evident nu ne aminteam sa fii discutat de fata cu Mara despre asta. Dar desigur urechile unui copil sunt mai ceva ca dispozitivele de ascultare de pe vremea Securitatii.
Cum aveam programata de Rusalii o vizita in Maramures, am zis ca numai bine vizitam Cimitirul Vesel de la Sapanta, prilej sa aducem in discutie subiectul si sa avem timp berechet sa raspundem marilor framantari ale micutului suflet al Marei (care inca nu a implinit 6 ani). Zis si facut. Doar ca Mara nu prea era in apele ei cand am ajuns la Sapanta. Am citit cateva mesaje de pe mormintele de acolo, am discutat ca acolo sunt morminte si ca cei dragi vin acolo sa isi aminteasca de cei care au murit. Si cam atat. Antonia alerga printre morminte, desigur la cei 2 anisori ai ei neavand habar despre ce e vorba. Mara nu se simtea bine, s-a uitat la mai multe monumente funerare, mi-a cerut sa ii citesc inca cateva care i s-au parut ei interesante. La finalul vizitei ne-am lamurit: o febra ne-a dat planurile peste cap. Nu era in dispozitie sa discute lucruri mari.
Astazi, in masina in drum spre medic, au venit gandurile si preocuparile ei legat de acest subiect . A fost cam asa discutia noastra:
“Mara: Mama, bunica cand o sa moara o sa o punem intr-un mormant?
Eu: Da, mama. Cand se va intampla asta, da.
Mara: Si o sa ne putem duce la ea?
Eu: Da, atunci cand cineva moare este pus intr-un mormant, asa cum ai vazut la Sapanta. Si oamenii dragi merg la acel mormant din cand in cand, duc un buchet de flori si se gandesc la persoana care a murit. Chiar daca a murit ea ramane in gandurile si in sufletele oamenilor iubiti si atunci nu dispare cu totul.
Mara: Imi vine sa plang cand imi povestesti astea.
Eu: Stiu, mami, e un subiect greu. Ma opresc cand vrei tu. Iti raspund doar la intrebari, dar cand vrei ma opresc.
Bine…”
Pret de doua trei minute am ascultat muzica la radio. Apoi a continuat:
“Mara: Mama si tu ce o sa faci cand moare buni? Ce o sa te faci singura?
Eu: Nu stiu mami. O sa ma descurc cumva. Si nu o sa fiu singura. Va am pe voi, pe tati, prieteni. Dar deocamdata buni e bine si sanatoasa si ma bucur ca e langa noi.
Mara: Dar mami, cand o sa mori tu eu ce ma fac fara tine?
Eu: Mara, eu sper ca asta o sa se intample mult mai incolo cand tu o sa fii mare si o sa ai sotul tau si copiii tai. Si o prietena buna, asa cum o am eu pe Raluca. Si toti acesti oameni dragi care tin la tine o sa te ajute sa te descurci fara mine.
Mara: Dar cum o sa pot eu fara tine?
Eu: Mami, nu stiu exact. Nici eu nu stiu inca cum o sa ma descurc fara buni. Invat in fiecare zi cate ceva si sper ca atunci cand buni nu va mai fi o sa ma descurc cu toate. Dar sigur o sa imi fie foarte dor de ea.
Mara: Mie o sa-mi fie foarte dor de tine cand o sa mori.
Eu: Cred, mami. Si probabil o sa fii suparata o vreme. Dar apoi oamenii dragi de langa tine, sotul tau, copiii tai, prietenii tai, o sa te ajute si o sa te descurci. “
Se lasa iar linistea. Ajungem la medic, anuntam ca am ajuns si asteptam putin in sala de asteptare. Si Mara:
“Mama, cand o sa fiu mare si tu o sa fii moarta, cand o sa ies din casa o sa trimit un pupic catre cer. Si o sa ma gandesc la tine. Si o sa incerc sa traiesc o viata fericita.”
Am cam ramas fara replici, am putut doar sa o imbratisez si sa o sarut pe frunte.
Si apoi m-a izbit... WOW! Ce mi-as putea dori mai mult sa inteleaga dspre viata si moarte? Sa stie ca imi doresc ca ea sa fie fericita si cand eu nu voi mai fi, sa aiba increderea ca se poate descurca si fara mine. Pentru ca moartea e parte din viata chiar daca ni se pare un non-sens. Si sper din suflet ca voi muri inaintea copiilor mei si ca ele se vor descurca fara mine si isi vor putea trai viata mai departe.
Multe ganduri grele pentru o zi si pentru mine, daramite pentru un sufletel de nici 6 ani, bolnavior si cu febra…
E un subiect greu cu care suntem tare incomozi. Dar e important pentru ei sa ne impacam noi cu dificultatile noastre ca sa pute discuta firesc cu copiii despre moarte. Sa nu ii lasam singuri cu aceste intrebari si angoase existentiale. Pentru ca le vor avea cu siguranta, dar daca noi evitam subiectul sau suntem foarte incomozi, nu ne mai intreaba. Dar asta nu inseamna ca nu ii mai framanta. Si e pacat sa ne temem de moarte atat de tare incat sa nu putem trai... Vad multe persoane in cabinet care au o teama uriasa de moarte, de boala si care se straduiesc sa isi ascunda aceasta teama si o "deghizeaza" inconstient in alte frici...
Nu va lasati copiii singuri in fata intrebarilor si framantarilor legate de moarte si viata, fiti alaturi de ei si vor fi mult mai puternici, mai echilibrati si vor sti sa pretuiasca viata daca inteleg bine si moartea...