Anul trecut in octombrie am initiat petitia “Stop traumatizarii emotionale a copiilor in spitale” si am demarat proiectul “Copiii sunt suflete, nu organe” pornind de la situatii alarmante care imi ajungeau la urechi in activitatea mea de psiholog. Ce situatii? Copii tintuiti cu forta ca sa li se ia sange, mame scoase afara cu amenintarea ca al lor copil nu va primi tratament daca ele nu ies din camera de tratament, copiii invinetiti de forta cu care fusesera tinuti (mai multe puteti citi aici). La scurt timp dupa aceasta situatie am aflat cu stupoare ceva ce mi se parea desprins din secolul trecut: ca la Sibiu mamelor nu li se da voie sa ramana in spital cu copilul internat, chiar daca acesta este mic (2 ani) sau este alaptat. Nu imi venea sa cred! Am cautat atunci informatii, am vazut ca se crease in 2012 o petitie importiva acestei situatii si am crezut (da! naiva, stiu) ca s-a rezolvat cumva situatia. Nu pot sa cred ca in 2016, intr-o Romanie care se vrea moderna, tara a UE o mama este fortata sa isi lase copilul in spital, singur! In timp ce copilul urla dupa ea: “Mami, mami...” Mi se pare ireal si, ca mama de doua fete, imi dau lacrimile cand scriu asta si imi imaginez ca, la un moment dat, as putea fi fortata sa trec prin asa ceva.
Azi am fost sunata de o mama din Sibiu, careia ii multumesc din suflet pentru mobilizarea ei si pentru "spiritul revolutionar". Ca o coincidenta o cheama tot Adela. Adela de la Sibiu imi spune ca este mare valva in Sibiu pentru ca o mamica a povestit cum putinelor mame carora li se da voie sa fie in spital alaturi de copiii lor, li se interzice sa aiba asupra lor telefoane mobile si ca aceste mame povestesc adevarate atrocitati observate in spital: copiii legati de pat, copiii care plang dupa mama lor pana vomita, copiii care apoi sunt certati si carora li se spune ca nu merita sa vina mama lor dupa ei pentru ca uite ce fac... Va vine sa credeti? Mie mi se pare film de groaza.
Cat de abandonat se poate simti un copil acolo? Cat de terifiat sa fii? Cum sa mai ai curajul sa te duci la un medic sau la un spital?
Va pun aici cateva fragmente din povestile de groaza de la spitalul din sibiu:
“dar ma uitam in jur la copiii fara parinti ...uzi si opariti pana la gat iar ce m-a socat cel mai tare era o fetita de 3 ani care timp de 4 zile doar a dormit ....atat ...se misca de pe o parte pe alta ....alta fetita la care nu venise nimeni cat am stat acolo era legata de pat ....”
“Fetita de 1 an si 3 luni internata acolo, nu au vrut sub nici o forma sa ma lase cu ea...A spus ca este mare si nu are locuri pt mamici, atunci i-am spus eu ca nu am nevoie de loc, stau in picioare langa patut doar sa fiu langa ea..Nimic...Nu si nu ca nu se poate. Dr : Imi pare rau astea sunt regulile !... Am plecat acasa..Eram distrusa.. Mi-a tinut-o acolo de lunea dimineata pana joi la amiaza...In timpul acesta mergeam ziua la 11 la vizita si sa vb cu dr. Dr spunea ca este bine mananca,bea lichide, este inspre bine...Seara cand sunam imi spuneau ca este bine, ca ii cuminte, nu plange..etc.. Joia cand m-am dus dupa ea vreau sa va spun ca nu mai era fetita care o stiam : era ragusita de cat o fi plans, mirosea fff urat, avea o vanataie la cap cum au tinut-o legata de patut si s-a zbatut probabil, plus ca era speriata nu vroia la nimeni decat la mine in brate. Era oparita la fundulet, nu mai manca nimica, nu bea nimica, eram disperata..Nici pe sotul meu nu il privea, asa ii era de frica, cum se apropia cineva de ea, incepea sa planga. Am sunat-o pe dr in sec 2 si i-am spus. Mi-a raspuns ca acolo a mancat ff bn, a baut..M-am dus cu ea inapoi la spital sa ii arat cat de oparita era, carne vie, plangea de durere, nu puteam nici sa o spal...A chemat asistenta care probabil s-a " ocupat " de ea si a spus ca nu stie cum de are asa ceva ca ea a spalat-o in fiecare zi...la care am exclamat eu : Eu de la 6 luni ii fac baie la 2 zile si nu a avut niciodata asa ceva... Am fost terminata cand am vazut in ce hal mi-am luat fetita de acolo...Aaa am uitat sa mai spun ca nici nu mai stia sa mearga, sa stea pe picioare...”
“Stiam politica spitalului,deci...a urmat cosmarul.l-a consultat dr de garda,a confirmat internarea si a chemat o asistenta sa ii aduca pijamale copilului si sa il duca sus. Desi plangeam si eu si sotul(eram la un pas de lesin) deabea puteam vb cu dr,nu s-a lasat induplecat...nu putem sa va internam si punct.a venit asistenta,copilul ma tragea de haine/par/tot ce putea,doar sa nu il las din brate,l-a luat asistenta si l-a dus in salon si gata.Au urmat 5zile de cosmar,care ne-au marcat pe toti 3.Plangeam zi si noapte la gandul ca copilul meu adoarme plangand,se trezeste plangand iar eu nu pot sa il alin. Mergeam zilnic la vizita,il auzeam de la poarta spitalului cum plange/urla efectiv,de fiecare data.Auzeam de fiecare data acelas lucru:" nu el plange.e alt copil"...pe naiba...o mama isi recunoaste copilul dintr-un milion!L-am vazut o singura data,ptr 5secunde...stateam ascunsa in boscheti iar o asistenta l-a dus la geam,i-am vazut doar fruntea si cred ca a fost singura data cand a fost dezlegat si ridicat din patut.In ziua externarii,asteptam jos la scari sa coboare asistenta cu el.cand ma vazut,se zmuncea din bratele asistentei sa sara la mine jos.plangea...ragusit,de fericire,de revolta,de usurare... L-am schimbat si am plecat.pe drum am constatat ca nu poate sta pe picioare,pur si simplu cadea.Acasa,am observat urme de legatura la maini,jec lipicios intr-e degete si sub unghii,putea de iti venea sa vomiti,desi cei din spital m-au asigurat ca il spala zilnic,nu avea voce si era tare speriat,nu isi lua ochii de pe noi sa nu cumva sa plecam.seara cand sa ne punem in pat,cand am stins becul,a inceput sa urle:"nuuu...bau-bau" si foarte mult timp dormea doar daca il tineam de manuta,si se trezea speriat si cand ma intorceam de pe o parte pe cealalta,de teama sa nu plec.Sigur va intrebati "da de ce nu ai facut plangere?"...va rog,nu judecati...nu am vrut atunci de cat sa ajung cu copilul acasa si sa ii ofer cat mai multa afectiune+ma simteam neputincioasa eu ca om simplu,impotriva lor+ma gandeam ca daca trebuie sa ma intorc cu copilul ssi ajung iar la ei.acum sunt dispusa sa ajut cu tot ce este necesar si ce pot!ma simt foarte vinovata ca am fost atat de slaba atunci,atat ptr copilul meu,cat si pentru altii.”
Mai aveti cuvinte? Eu nu prea... Sibiu, oras capitala europeana, Romania tara membra a Uniunii Europene, 2016, nu 1916... Dezgust, revolta...
Mamele din Sibiu au creat o noua petitie. O puteti semna aici: http://www.petitieonline.com/forum/164779. Puteti semna si petitia initiata de mine in octombrie daca inca nu ati semnat.
Dar mai mult decat semnarea oricaror petitii va rog atat: HAIDETI SA NE APARAM COPIII! Haideti sa trecem peste frica, peste neputinta, peste “nu se poate, sistemul nu poate fi invins” si haideti sa luptam zi de zi, saptamani de saptamana, an de an ca niciun copil si niciun parinte sa nu mai treaca prin asa ceva. Ce motivatie mai buna decat copiii nostri?