"Dragă părinte ai grijă şi de tine, nevoile tale sunt importante!" - acest mesaj e transmis tot mai des de experţii în parenting. Acesta este un mesaj important cu care am rămas după conferinţa Disciplina fără dramă susţinută de Tina Payne Bryson, sâmbătă 2 aprilie. Mă bucur atunci când cercetarea ştiinţifică şi experţi de renume mondial vin şi îmi confirmă realitatea pe care o văd zi de zi la cabinet. Şi realitatea ultimilor doi ani cel puţin era frecvent colorată de părinţi extenuaţi, părinţi stresaţi că nu fac o treabă suficient de bună pentru copilul lor. Mă şi pregătisem să scriu un articol pe blog despre pericolele cărţilor de parenting (sper că voi reuşi totuşi să îl scriu pănă la urmă). Mulţi părinţi, fiecare cu nevoi diferite, traume diferite în trecut, probleme şi constrângeri diferite în prezent resimt o presiune uriaşa în rolul de părinte. „Creşte-l să fie încrezător. Lasă-l să experimenteze, dar nu prea mult că e important să ştie nişte reguli şi să respecte nişte limite, nici prea multe limite că îl frustrezi şi apoi devine neascultător. Eu de unde ştiu ce-i mult şi ce e puţin?”
„Culcă-l cu tine în pat când e bebeluş, va dormi bine şi va dezvolta un ataşament bun. Nu-l culca cu tine, se obişnuieşte aşa şi devine dependent. Nu ştiu cum să fac, vreau să-i fie bine, nu vreau să greşesc.”
„Nu-l pedepsi, nu-l recompensa, ajută-l pe el să îşi descopere motivaţia. Ce mama ei de motivaţie să îşi descopere copilul de doi ani jumate să se spele pe dinţi? Că şi mie mi-e lene uneori să fac asta”
Sunt câteva din replicile şi dilemele cu care părinţi informaţi, citiţi, documentaţi mi-au intrat în cabinet. Şi adesea sunt confuzi: citesc informaţii contradictorii sau le este greu să interpreteze sau să aplice specific în comportamentul copilului lor informaţiile pe care le citesc. Îi înţeleg şi adesea cu ce am început o şedinţă cu un astfel de părinte a fost: „Haideţi să respirăm calm, profund de câteva ori şi le luăm pe rând. Un copil fericit are nevoie de un părinte fericit. Nimeni nu poate face pe nimeni fericit daca e el înşuşi nefericit.” Iar reacţiile la acestea au fost de două tipuri: o relaxare instantanee parca i-aş fi luat acelui părinte un sac de cărămizi din spate sau o confuzie şi mai mare gen „Dar de ce vorbim despre mine? Eu sunt OK, eu pentru copil am venit.”
Tina Payne Bryson a susţinut cu succes în conferinţa de sămbătă faptul că cel mai improtant predictor pentru sănătatea (fizică şi mentală) şi succesul (academic, profesional şi relaţional) copiilor noştri este integrarea cerebrală, care se exprimă de fapt în abilităţile noastre de a ne regla stările emoţionale şi a rezolva probleme (pentru mai multe detalii despre integrarea cerebrală vă recomand călduros cărţile lui Daniel Siegel). Dacă dorim să dezvoltăm aceste abilităţi în copii noştri, pe scurt, Dr. Bryson spune că avem nevoie:
(1) Să fim alături de copiii noştri să îi alinăm atunci când aceştia se află într-o suferinţă emoţională
(2) Să avem grijă de noi înşine pentru a fi capabili să facem asta cât de des.
Un părinte stresat, tracasat de stresul de la muncă, îngrijorat de relaţia sa de cuplu sau care resimte o presiune să fie un părinte perfect este el însuşi prea stresat pentru a putea înţelege şi alina un copil supărat. Pentru a ne putea conecta empatic cu al nostru copil şi pentru a-i putea impune limite blânde (în esenţă ceea ce înseamnă disciplină fără dramă) un părinte are nevoie de anumite abilităţi (abilitatea este diferită de cunoştiinţă. Pot să ştiu cam ce înseamnă să patinez, dar asta nu înseamnă ca eu însămi am abilitatea de a executa un triplu axel in timp ce patinez). Aceste abilităţi includ empatia, capacitatea de a-ţi înţelege propriile trăiri şi gîndurile din spatele emoţiilor tale, abilitatea de a-ţi regla tu însuţi emoţiile, toleranţă faţă de emoţiile şi modul de manifestare al emoţiilor copilului tău ş.a. Doar referindu-ne la acestea sunt multe de făcut. Istoricul personal al fiecăruia dintre noi ne-a oferit un terne propice sau mai puţin propice pentru a ne dezvolta aceste abilităţi. Ori aceste abilităţi fac adesea diferenţa între cum reacţionăm în diverse situaţii sau comparativ cu alţi părinţi.
Aşa că, dragă părinte, care citeşti acest material, ai grijă şi de tine:
1. Fii îngăduitor cu tine. Un părinte perfecţionist, cu standarde înalte înseamnă un părinte stresat. Un părinte stresat nu poate calma un copil, nu poate fi empatic, nu se poate conecta cu copilul său.
2. Aplică mai întâi pe tine tot ce citeşti despre parenting. Toate strategiile şi tehnicile de comunicare, empatie, înţelegere, impunere de limite etc. aplică pe tine şi chiar pe partenerul tău. Părinţi calmi, cu emoţii reglate înseamnă copil calm care va învăţa în timp să îşi auto-regleze emoţiile.
3. Dacă constaţi că anumite abilităţi sunt foarte greu de dezvoltat, dacă îţi descoperi anumite puncte vulnerabile, sau nu eşti sigur în ce mod propriile abilităţi, lipsa lor sau traumele tale îţi afectează funcţionarea ca părinte şi relaţia cu copilul tău, apeleză la un psiholog. Ştiu ca eşti ocupat şi ai un milion de chestii de făcut, dar te rog, ai grijă şi de tine. Vei vedea că toate cele un milion de chestii vor funcţiona apoi mai bine.
"Copiii nu au fost niciodată prea buni în a asculta de părinţii lor, dar nu au eşuat niciodată în a-i imita" spunea James Baldwin. Va doriţi copii încrezători, independenţi, puternici, empatici, calzi, iubitori etc.? Oferi-ţi-le un astfel de exemplu. Deveniţi voi o versiune mai bună a voastră în fiecare zi, depăşiţi-vă complexele, problemele, neajunsurile. Tina Payne Bryson ne-a spus sâmbătă că ştiinţa ne-a adus deja suficiente argumente că niciodată nu e prea târziu. Nu contează ceea ce ni s-a întâmplat, ci ceea ce înţelegem noi şi facem apoi cu ceea ce ni s-a întâmplat.
Nu-i aşa ca e reconfortant? Să ştim că niciodată nu e prea târziu să devenim mai buni, să reparăm ceea ce nu funcţionează în viaţa noastră? Nimeni nu spune că e uşor, dar cere ajutor şi nu uita: Dragă părinte, ai grijă şi de tine...