E o intrebare pe care o primesc des de la cei din jur, de multe ori foarte bine intentionati: "De ce te chinui cu amandoua...": " De ce te chinui sa le culci pe amandoua?", "Vai iti rupi spatele cu amandoua in brate!", "Haideti una la mine, lasati-o pe mami." "Dar nu ti-e greu cu amandoua? Nu vrei sa o lasi pe una cu noi?", "Mergi cu amandoua fetele?!?!?"
Poate ajuta sa va spun ca eu sunt singura la parinti, asa ca adesea bunicii "imi plang de mila". Dar nu doar ei, adesea prieteni sau chiar persoane relativ necunoscute isi permit sa comenteze uneori daca ma vad cu ambele fete in brate, de exemplu. Desigur, cand poate fi si tati prezent e perfect. Dar uneori nu poate fi prezent si am de ales intre a merge cu amandoua sau a merge doar cu una dintre fete undeva. Si aleg intotdeauna amandoua (exceptie situatiile in care nu e potrivit pentru Antonia sa vina cu noi, de exemplu e un eveniment la ora somnului). De ce ma chinui cu amandoua?
Desi nu suport cuvantul "ma chinui", nu o sa pretind ca e usor. Nu imi plac persoanele care se prezinta ca super-mama si super-tata, totul e usor, copilul lor nu are nicio problema, totul functioneaza de minune. Asa ca pe mine sigur nu o sa ma auziti spunand ca e floare la ureche si cat de simplu e daca stii cum sa faci. Sigur ca de multe ori e greu sa le car pe amandoua in brate, sa fiu atenta la amandoua, sa mediez conflictele dintre ele. Sigur ca ar fi mai usor de multe ori doar cu una dintre ele.
Am ales insa sa aduc pe lume doi copii gandindu-ma nu doar la mine ci si la ele si la relatia frumoasa pe care as indrazni sa incerc sa o construiesc intre ele. Ma "chinui" cu amandoua pentru ca daca nu as face-o as putea sa le tin prelegeri nenumarate despre cum fiecare e la fel de importanta. Pe oricare as alege-o intr-o situatie si oricat de exact as putea urmari situatiile cand am de ales astfel incat sa fiu echitabila, fiecare ar avea impresia ca o aleg mai des pe cealalta. Pentru ca daca le separam in primul an nu as fi putut face lucrurile altfel decat indepartand-o pe Mara. Ceea ce ar fi contrazis toate promisiunile mele catre ea si catre mine ca al doilea copil va schimba lucrurile, dar nu va schimba relatia dintre mine si Mara. Si asta ar fi compromis relatia dintre ele doua intr-un mod posibil iremediabil.
Cum sa merg undeva doar cu Mara si pe Antonia sa o las acasa? Cum m-as putea bucura de acel timp petrecut doar cu jumatate din "sufletul" meu? De ce ma chinui sa le adorm pa amandoua? Ar fi desigur mai usor sa adorm doar cu Antonia si Mara sa adoarma cu tati. Mai ales acum cand vorbesc amandoua mai ceva ca doi prezentatori de talk show si ne ia vreo 20 de minute sa ne oprim din vorbit doar :-)). Si desigur in unele seri imi pierd rabdarea si le amenint ca ies din camera si le las sa doarma singure. Dar acest timp petrecut seara in care adormim impreuna e demonstratia faptului ca "am loc pentru amandoua". La fel timpul in care de exemplu ele gatesc cu tati, amandoua, si astfel el le demonstreaza ca e loc pentru amandoua.
Asta nu inseamna ca le tratez ca pe doua siameze si sunt vesnic nedespartite. Nu. Sunt seri in care Mara isi doreste ea sa adoarma cu tati si asa se intampla. Dar nu o trimit eu sa doarma cu tati pentru ca mi-e greu mie si nu am stabilit o astfel de diviziune de la inceput. Cu somnul am fost toti 4 la inceput cand a venit Antonia si am dormit o buna perioada cu totii. Nu a fost usor, dar a fost frumos. Imi amintesc o noapte in care m-am trezit inghesuita intre Antonia pe de o parte, Mara si sotul meu pe cealalta si nu ma puteam misca aproape deloc, desi ma durea spatele. Apoi m-am gandit "Eh..imi va fi dor sa fiu inghesuita intre sotul meu si copiii mei, foarte curand nu mai incapem. Lasa-l incolo de spate, trece el." Acum fetele sunt in proces de obisnuire cu dormitul in camera lor asa ca stam cu ele sa adoarma, de cele mai multe ori eu, uneori tati. Si e un timp pe cat de solicitant pentru rabdarea noastra, pe atat de benefic pentru relatiile dintre noi, toti.
Sunt momente in care vor amandoua la mine in brate (si incap din ce in ce mai greu) si ma straduiesc sa le tin pe amandoua chiar daca cot in burta, chiar daca genunchi in coapsa, chiar daca respir greu. Sunt situatiile in care vor amandoua la tati, si situatiile in care isi doresc separat. Precum exista si momente cand nu le iau pe niciuna si le explic de ce.
Chiar daca pare uneori ca ma chinui, ca mi-e greu, ca nu mai am aer sau rabdare, fac asta pentru ele. Pentru a le ajuta sa fie impreuna si sa fie nevoite sa ma imparta cat mai putin. Sa prinda drag una de alta si sa fie obisnuite sa petreaca timp impreuna. Daca le-as tot desparti ca sa imi fie mie mai usor, ele cand si-ar crea o relatie? Simplul fapt ca sunt inrudite genetic nu e un argument sa se inteleaga bine.
Siii...poate sunt si un pic egoista. Le iubesc atat de mult incat nu pot alege intre ele. Le vreau pe amandoua, cat de mult. Caci stiu ca mai am cativa ani in care ma vor amandoua cu atata ardoare. Si nu ma pot bucura cu adevarat de unele clipe decat daca le vad pe amandoua in preajma mea...