Nu am fost niciodată deosebit de preocupată de aspectul fizic, exceptând desigur perioada adolescenţei. În multe zile dacă vă întâlniţi cu mine pe stradă sau chiar la cabinet sunt complet nemachiată, adesea cu unghiile nefăcute sau mai rău, cu urme inegale şi inestetice de ojă. Ştiu, nu îmi fac cinste aceste apariţii şi multe persoane mă pot judeca aspru când mă văd aşa. Dar sincer, v-aţi grăbi dacă m-aţi judeca. Acele cinci minute pe care le-as putea petrece machiindu-mă prefer, în multe zile, să le petrec străduindu-mă să le trezesc cu blândeţe pe fete. Sau să le acord încă trei minute să se joace ceva înainte de a ieşi din casă. Sau să petrec câte două-trei minute uitând-mă la o piatră pe care mi-o arată Mara sau încercând să ghicesc ce cuvânt nou se străduieşte Antonia să pronunţe. De ce nu mă trezesc mai devreme m-ati putea întreba? Mă trezesc cât de devreme pot eu. Poate o altă mamă cu doi copii se trezeşte mai devreme, posibil. Seara mă culc târziu, prefer să fur 30 de minute de somn ca să mai citesc o carte. O carte care poate a doua zi îmi oferă acea replică pe care i-o pot oferi unui client astfel încât el să aibă un moment de insight care să fie punctul zero al schimbării. Pe scurt, am atât de multe lucruri de făcut încât adesea sacrific timpul pe care l-aş petrece în oglindă ca să mă aranjez. Mi-ar plăcea să am acest timp, mi-ar plăcea să fiu mai aranjată. Nu de puţine ori mă simt complexată (da, chiar aşa) în faţa unei domnişoare perfect machiate, cu unghii perfecte şi bucle perfecte. Apoi, mă restructurez rapid şi îmi amintesc care sunt priorităţile mele, că o apreciez pe domnişoară dar nu îmi doresc să fiu ca ea. Şi nu e vreun mecanism defensiv asta, chiar nu îmi doresc. De ce nu vreau să fiu ca ea? De ce nu vreau să arăt perfect in 90% din timp?
O să vă povestesc de ce nu. Iată-mă proaspătă mămică cu un copil de niciun an şi altul de 4 ani. Încărcătura de timp adusă de cel de-al doilea copil a fost de imaginat, dar imposibil de anticipat. Mi-e dor de mici obiceiuri cum ar fi să îmi fac unghiile. În această perioadă Mara începe să devină o mică domnişoară preocupată de aranjat păr, bucle, unghii făcute şi aşa mai departe. Şi pentru că între priorităţile de ordin zero este timpul special petrecut cu ea când Antonia doarme, de câteva săptămâni ne petreceam ziua de sâmbătă făcându-ne unghiile. Un moment pe care Mara îl savurează la maxim, eu mă aleg cu unghii vopsite măcar 2-3 zile, combinaţie perfectă, nimic periculos, nu? Aveam înţelegerea că ne vopsim unghiile sâmbăta, iar duminică seara le ştergem, nu mergem la grădiniţă cu unghiile făcute. Sigur că înţelegerea era că i le şterg, doar ei, inegalitate care mi-a scăpat. În această zi minunată de duminică, Mara e ceva mai nervoasă din motive multe şi mici adunate, aşa că recţionează prost când îi spun că e cazul să ştergem unghiile.
„Nu mami, nu vreau.”
„Dar Mara, ştii că asta e înţelegerea noastră. Nu mergem la grădiniţă cu unghiile făcute, când vei fi mai mare vei putea, acum te rog să mă laşi să le şterg.”
Criza ia amploare şi la un moment dat îmi aud copilul zicând:
„Sunt urâtă cu unghiile şterse, nu vreau să fiu urâtă.”
Fraza asta a sunat în urechile mele, psihoterapeut care lucrează cu fete cu tulburări de comportament alimentar, cam cum sună „Foc” în urechile unui pompier. Şi am început să discut cu Mara, să îi explic că nu e urâtă, că nu pentru asta ne facem unghiile că nu sunt urâte fără ojă. Le colorăm doar ca să ne asortăm cu diferite haine, dar nu suntem urâte fără ojă. Nimic nu funcţiona, răul era făcut. Copilul meu susţinea sus şi tare că e urâtă dacă şterg oja.
Aoleu, ce mă fac? Cum am făcut o asemenea boacănă? Cum fetiţa mea de 4 ani spune despre ea că e urâtă?? Şi apoi îmi vin în minte „complimentele” pe care le primeşte de la bunici, unchi şi mătuşi când o vedeau cu unghiile făcute şi probabil la satisfacţia pe care o vedea la mine când reuşeam să îmi fac eu unghiile. Aşa că trec la fapte. Iau frumos acetona şi purced la a-mi şterge eu bunătate de unghii frumos colorate în roşu. Apoi, o iau pe Mara în braţe şi o îndemn să se uite în oglindă:
„Mara, eşti perfectă exact aşa cum eşti. Şi eu sunt frumoasă exact cum mă vezi acum. Chiar dacă uneori îmi fac unghiile sau mă machiez, nu mă fac frumoasă. E un mod greşit în care vorbesc adulţii. Noi suntem frumoase exact aşa, nu avem nevoie de nimic ca să ne facem frumoase. Şi pentru mine, vei fi întotdeauna extraordinar de frumoasă. Chiar dacă ai părul buclat, sau nu. Chiar dacă ai unghiile făcute, sau nu. Chiar dacă ai buzele făcute cu ir sau nu. Eşti frumoasă, eşti minunată.” Şi în timpul acestei poveşti am şters şi unghiile, s-a calmat şi copilul şi a trecut totul. Iar eu am rămas ca lovită drept în faţă de mingea de volei în timpul unui meci.
Seara m-au frământat multe gânduri. Toate teoriile pe care le ştiam deja despre standardele sociale foarte ridicate impuse de societate, riscul de tulburări de imagine corporală, de tulburări de comportament alimentar, conştientizarea faptului că sunt mamă de două fete şi voi fi o piesă decisivă în cum se vor raporta ele la ideea de frumuseţe. Teama de câte pericole le pot paşte, pericolul de a pierde oportunităţi şi a se ascunde în sine pentru că se consideră urâte, pericolul de a cădea pradă vreunui nemernic care le spune că sunt frumoase.....hhhiiiiiiiii.... Deja mergem prea departe cu scenariile catastrofale. Ce pot eu, mama lor, să fac? Chiar dacă eu le spun că sunt perfecte aşa cum sunt, vine totuşi societatea cu modelele ei imposibile şi uneori groteşti de frumuseţe artificială... Chiar şi acum când e copil primeşte mai multe complimente, chiar şi în joacă, când se „împopoţonează” cu ceva şi aproape nimeni nu îi spune ca e frumoasă EA. Ci ca are o bluză frumoasă, sau o rochiţă frumoasă sau o freză frumoasă....
După zile de frământări am decis că pot să fac asta: să nu fiu perfectă. Să nu mă străduiesc să par ceea ce nu sunt oricum. Să le arăt că priorităţile mele sunt altele, nu imaginea mea din oglindă. Dar şi că, atunci când ies seara în oraş cu tatăl lor în timpul special al părinţilor, mă aranjez. Sau când avem un eveniment, petrec timp aranjându-mi părul şi machiindu-mă. Că e importantă frumuseţea în societate, dar că nu trebuie să fii perfectă tot timpul. Şi că eu mă pot simţi bine în pielea mea şi când sunt acasă, nemachiată, nearanjată şi mă prinde prânzul în pijama jucându-mă cu ele. Şi că pot să plec din casă nemachiată şi cu părul aproape nearanjat, dar să râd cu ele pe maşină cântând „Bate vântul frunzele”. Sper că va fi de ajuns, dragele mele...