Am primit multe întrebări în ultima vreme cu privire la ce mai fac cu petitia „Stop traumatizării emoţionale a copiilor în spitale”. Petiţia în sine este parte dintr-un proiect mai larg început pe acest blog „Copiii sunt suflete, nu organe”, proiect care îşi propune două obiective majore: (1) Să aducă în atenţia publicului riscul de traumatizare emoţională a copiilor în spitale atunci când aceştia sunt separaţi de un adult pe care îl cunosc şi în care au încredere (mama, tata, bunica) şi sunt lăsaţi singuri în prezenţa unor cadre medicale, care, oricât de binevoitoare ar fi, pentru acel copil sunt străini. Această situaţie activează un nivel ridicat de anxietate care poate traumatiza copilul; (2) Să educe toate părţile implicate (părinţii pe de o parte şi cadrele medicale pe de cealaltă) în atitudinea corectă a fiecăruia astfel încât actul medical să se desfăşoare eficient iar sănătatea emoţională a copilului să fie protejată. Momentan lucrez cu o mică echipă de voluntari la lansarea a două campanii de conştientizare şi educare: una direcţionată către părinţi şi una către cadrele medicale. Voi reveni cu noutăţi cât de curând, sper.
Celalată parte din proiect şi implicarea mea în el este o parte mai puţin vizibilă. Încurajez şi consiliez părinţii care încă trec prin experienţe neplăcute la camera de urgenţă despre (1) cum să treacă de această experienţă, emoţional vorbind şi (2) despre cum pot ajuta la schimbarea acestui sistem, prin reclamarea aspectelor care li se par nepotrivite în felul în care s-a desfăşurat actul medical.
La începutul lunii martie m-a contactat o mămică, extrem de afectată emoţional de faptul că, deşi ştiuse de petiţie şi mersese la spital convinsă că poate găsi înţelegere şi îşi poate susţine dreptul ei de a fi alături de copilul său, a fost scoasă totuşi din camera de tratament unde fiului ei în vârstă de 5 ani i s-a recoltat sânge, în vederea realizării unor analize. Lucrurile s-au desfăşurat cam aşa, în cuvintele mamei: „o doamna asistenta a venit şi l-a preluat pe fiul meu, fără să-mi fie permis accesul, deoarece am înţeles că acesta este protocolul spitalului, şi nu se poate face nici un compromis. Am insistat, deoarece băiatul meu era foarte speriat, ştia ce urmează, deoarece aceeaşi procedură ne-a fost aplicata şi în 2014 când a fost operat de polipi, şi încă mai ţinea minte trauma de atunci. Am fost în continuare refuzată invocând acelaşi protocol de la care nu se poate face abatere, decizie pe care am respectat-o. Experienţa fiului meu pe durata recoltării a fost una cel puţin la fel de traumatizantă ca şi cea de acum doi ani. Timp de 30 de minute, 3 persoane l-au ţinut cu forţa, el urla de disperare, a fost înţepat în 5 locuri pentru că nu-i găseau venele.”
M-am cutremurat gândindu-mă cât a urlat acel copil şi ce greu a fost pentru mamă să îşi asculte copilul urlând, de dincolo de uşă, desigur. Câtă frustrare, câtă neputinţă, câtă durere pentru durerea copilului tău. Am încurajat mama să depună o sesizare la spitalul unde fusese în care să descrie aspectele sesizate şi să depună aceeaşi sesizare şi la Ordinul Asistenţilor. Mama a depus o sesizare în care a descris aspectele care au deranjat-o şi a oferit chiar soluţii: „Din punct de vedere al actului medical, vreau să vă asigur că respect pe deplin munca medicilor şi a asistentelor. Deasemenea, înteleg că există şi părinţi problemă, care, prin comportament, pot să încurce mai mult decât să ajute, dar nu cred că acest protocol este soluţia cea mai bună. Dacă îmi permiteţi o mică sugestie, aş propune să existe un formular pe care părintele să-l poată semna prin care îşi asumă un comportament decent pe durata intervenţiilor, cu angajamentul că va părăsi sala dacă i se cere acest lucru (dacă are comportament nepotrivit, evident)”.
După aproximativ o lună mama a primit răspunsul de la Spital. Este un răspuns încurajator şi de aceea am şi decis să scriu un articol, pentru a vă arăta că se poate şi dacă vom continua cât mai mulţi dintre noi să ne susţinem drepturile, să arătăm că suntem informaţi şi educaţi, putem schimba sistemul. Vă rog pe toţi cei care treceţi prin experienţe medicale neplăcute, fie că au sau nu legătură cu conţinutul acestui proiect şi al petiţiei, să vorbiţi. Să vă cereţi drepturile. Să depuneţi o sesizare de o pagină. Cât timp poate lua să scrieţi o sesizare de o pagină? A face acest lucru atunci când consideraţi că drepturile voastre au fost încălcate este în primul rând o formă de respect personal, pentru voi înşivă: „Dreptul meu a fost încălcat şi iau măsuri, nu tac pur şi simplu.” Puteţi face astfel de sesizări şi online dacă nu aveţi timpul necesar pentru a vă deplasa la secretariatul unui spital sau la Ordinul Asistenţilor sau la Colegiul Medicilor din oraşul unde locuiţi.
Puteţi evalua experinţa dumneavostră medicală la Spitalul de Copii din Cluj aici: http://infrastructura-sanatate.ms.ro/formulare/pacienti/88 şi puteţi depune o sesizare dacă ea a fost neplăcută aici: http://infrastructura-sanatate.ms.ro/formulare/sesiz_cons_etic/88 .
Vă încurajez să oferiţi evaluarea şi atunci când experienţa medicală a fost una pozitivă pentru a valida aspectele pozitive şi progresele pe care le observaţi. E important să spunem şi ce ne place, ce e bine, dar şi ceea ce nu e bine. Cred că găsiţi astfel de formulare pe site-ul mai multor spitale (chiar dacă uneori sunt mai ascunse puţin şi trebuie să le căutaţi, insistaţi). Cea mai sigură cale însă de a ne asigura ca obţinem un răspuns este o sesizare scrisă depusă la un secretariat sau o registratură unde primiţi un număr de înregistrare al sesizări depuse. În acest fel organismul pe care l-aţi sesizat e obligat să vă ofere un răspuns în maxim 30 de zile. Nu uitaţi să menţionaţi în sesizare o adresa unde doriţi să vă fie trimis răspunsul (uneori în lipsa adresei, răspunsul este redactat, dar nu este trimis). Sesizaţi spitalul şi după caz, Colegiul Medicilor dacă problema a fost legată de un medic sau Ordinul Asistenţilor dacă cadrul medical este asistent.
Mai jos puteţi citi răspunsul integral primit de mama care a depus sesizarea. Asupra a trei aspecte doresc să atrag atenţia:
Spitalul nu a oferit un răspuns clar cu privire la protocol, ci menţionază doar faptul că la nivelul fiecărei secţii s-a stabilit o „conduită”. Este un aspect important care merită atenţia noastră a tuturor şi atât timp cât nu există un regulament clar, şi părintelui i se poate stabili „conduita” pe care ar trebui să o aibă şi să nu fie scos afară presupunându-se, din start, că nu este capabil de o conduită potrivită.
Apoi, motivele invocate de spital ca argumente contra prezenţei părintelui reprezintă aspecte particulare ale unor situaţii cu care medicii se confruntă, nu aspecte generale care caracterizează întreaga populaţie de părinţi. Şi eu am fost tratată greşit uneori de unii medici, dar pentru asta nu susţin că toţi medicii sunt incompetenţi, din contră. Acei părinţi care au astfel de reacţii (agresive, se ştiu cu istoric de pierdere o conştiinţei în situaţii similare sau deranjează verbal) pot fi rugaţi să iasă afară. Nu ar trebui sa presupunem din start că toţi sunt aşa. Pentru că preţul acestei presupuneri este suferinţa emoţională a copilului care este smuls de lângă părinte.
Sugestia mămicii de a formula un angajament prin care părintele să îşi asume un comportament decent este salutată, însă apoi este oarecum privită cu suspiciune datorită dificultăţii de a defini „comportamentul decent”. Nu este deloc dificil, mă ofer voluntar pentru asta, am expertiza profesională care îmi permite să fac acest lucru. Marile spitale din afară au un astfel de protocol şi se poate defini. Sper că vor discuta în consiliul etic, am să merg să depun şi eu o sesizare cu sugestii mai clare despre cum poate arăta acest angajament care să permită schimbarea „protocolului” şi să permită accesul a cât mai multor părinţi lângă copiii lor.
Haideţi să cerem ceea ce ne dorim! Haideţi să îndrăznim să schimbăm şi lucrurile care ni se par greu de schimbat.