Dupa o saptamana grea cu multi adolescenti si parinti de adolescenti, a venit la tanc cursul sustinut de dr. Judy Cassidy pe necesitatea unei baze sigure pentru adolescenti. Si mi-a clarificat mult mai bine ceea ce inseamna parcursul de dezvoltare al copiilor si ceea ce ma asteapta pe mine, ca mama. Pentru ca una dintre dificultatile cu care te confrunti in meseria asta este cum sa te opresti din a te intreba “Cum ar fi daca asta mi s-ar intampla mie?” la aproape fiecare om cu care discuti. Ma descurc deja mai bine dupa 10 ani, dar inca mi-e dificil cand vine vorba de probleme de relatii, fie ele relatii de cuplu sau parinte-copil. E greu sa nu ma intreb eu ce as face ca mama atunci cand aud mame povestindu-mi despre copiii lor care nu invata sau sunt indragostiti de o persoana nepotrivita. Sau sa nu ma intreb daca voi ajunge si eu in situatia asta atunci cand adolescentii imi povestesc lucruri pe care le ascund de parintii lor.
Seminarul din weekendul trecut m-a ajutat sa vad extrem de clar drumul pe care il am ca parinte de acum incolo si sper sa imi ramana la fel de clar. M-a ajutat foarte mult o metafora: barca si pontonul. Si povestea asta doresc sa o impartasesc.
Copilul care vine pe lume si trebuie sa invete treptat sa traiasca in aceasta lume e ca o barca care trebuie sa invete sa navigheze. Parintele este pentru copilul sau ceea ce pontonul este pentru o barca. Pontonul tine barca in siguranta, o sustine cand nu e plecata dar o lasa sa plece cand trebuie pentru ca asta e menirea barcii: sa navigheze. La inceput plecarile sunt scurte, copilul se despinde de mama cateva minute, dupa care vine inapoi. Si in prima parte a copilariei navigheaza doar aproape, prin golf, acolo unde apa nu e foarte adanca, e destul de sigur si rechinii lipsesc. Si multora dintre noi nu ne e usor nici atunci fie sa-i lasam sa plece, caci ne facem griji pentru siguranta lor si ne e greu fara ei. Fie pentru ca ne e greu sa ii primim si credem ca barca trebuie sa fie plecata mai mult si sa navigheze fara atat de multe si dese opriri.
In adolescenta insa se schimba ceva fundamental. Plecarile sunt mai lungi si apele in care incepe sa navigheze barca sunt mai adanci, cu pericole, unele dintre ele foarte serioase (de exemplu droguri, boli cu transmitere sexuala, sarcini nedorite, violenta etc.). Si atunci e cu atat mai greu sa ii lasam sa plece. E greu sa stim cand sa ii tinem “consemnati in port”, legati aproape de ponton si cand sa le dam drumul. Dar cert e ca barca trebuie sa invete sa navigheze prin apele adanci si periculoase. Asta simte barca sa faca, asta e menirea ei. Daca nu o lasam sa plece, ea va fugi, se va ascunde, dar tot va pleca. Ce-are de facut pontonul, parintele atunci?
In primul rand sa inteleaga ca rolul sau e inca unul important. Barca pleaca, mai face cate o mica oprire si pe la alte pontoane (prieteni de obicei) dar parintele ramane pontonul principal unde se opreste si cauta siguranta atunci cand ii e greu. Ce face pontonul atunci cand pleaca barca? Ramane pe loc, puternic si stabil. Asa ajuta cel mai bine barca. Daca se tine dupa barca, aceasta va naviga greu. Daca se prabuseste de dor si ingrijorare ca barca a plecat, barca nu mai are unde sa se intoarca. Daca pontonul se supara ca barca a plecat si paraseste portul, din nou barca nu mai are unde sa se intoarca. Iar daca barca atunci cand pleaca nu e incurajata sa plece si asigurata ca pontonul va fi tot acolo, fie refuza sa mai plece (dar o barca mereu legata de ponton, ruginita ajunge intr-un final o priveliste trista, nu-i asa?), fie pleaca dar nu mai vine inapoi si cauta un alt ponton. Doar ca de multe ori inca barca nu e pregatita sa aleaga cu intelepciune un alt ponton potrivit sau pur si simplu nu gaseste un altul. Si de multe ori se zbate in valurile vietii desi ar avea nevoie de ajutor si protectie pentru ca nu indrazneste sa vina inapoi la ponton.
In al doilea rand sa accepte ca protectia pe care o poate oferi este acum redusa. Da, apele sunt adanci si da, sunt periculoase. Pentru fiecare generatie a fost asa. Poate ca “rechinii” sunt acum altii, dar fiecare generatie a avut “rechinii” sai. Viata nu a fost niciodata sigura si niciodata usoara. Si adolescenta e ultimul cantonament inainte de marea cursa a vietii. Dar fiecare persoana merita si trebuie sa participe la acea cursa si daca intra prea devreme sau prea tarziu in cursa, felul in care va naviga va fi profund afectat. Singurul ajutor si singura protectie pe care o putem oferi acum este comunicarea deschisa atunci cand adolescentul vine la noi. Pontonul nu poate merge la barca ca sa o protejeze, oricat de mult si-ar dori, pontonul trebuie sa ramana pe loc. Uneori, barca va veni inapoi la ponton sifonata, un pic prea tarziu. E infricosator, dar asa trebuie sa se intample lucrurile. Rolul nostru atunci cand se intampla asta e sa oferim sprijin si intelegere, caci barca trebuie sa invete singura sa navigheze, nu sa fie “certata” si oprita de la a mai naviga din nou. Ramane poate o vreme in port pana se “repara” ranile cu care s-a intors acasa, dar barca trebuie sa navigheze iar.
Nu in ultimul rand, pontonul trebuie sa se pregateasca pentru cand nu va mai fi pontonul principal. Pe masura
ce barca devine tot mai abila in navigat si mai increzatoare, opririle sale la ponton vor fi mai putine si mai reduse ca numar. Si apoi va aparea o noua nevoie a barcii: aceea de a-si gasi un alt ponton: relatia de cuplu, propria viata, propria familie. E din nou sanatos ca lucrurile sa evolueze asa. E viata. Atunci parintele-ponton nu va mai fi pontonul principal, dar poate ramane un ponton important pe tot parcursul vietii. Daca desigur nu se tine scai dupa barca (impiedicand-o sa navigheze eficient in propria sa cursa sau fortand barca sa se rupa de tot de ponton) sau nu se prabuseste atunci cand barca pleaca si trec perioade mai lungi de timp pana cand barca vine inapoi.
Desigur lucrurile sunt mai complicate decat in povestea de mai sus caci de multe ori parintele ponton e si el o barca cu propriile sale curse si in unele momente nu este un ponton atat de stabil si prezent pe cat si-ar dori. Asta e insa o alta poveste. Si e mai bine sa luam lucrurile pe rand ca sa nu ne simtim coplesiti. Ca parinti e important sa ne intelegem rolul de ponton. Si sa intelegem viata ca o cursa, cursa pentru care venim pe lume si in care suntem prinsi cu totii. Si sa incercam sa facem cat de bine putem, dar sa fim si ingaduitori cu noi insine, cursa e al naibii de grea...