Raluca Anton - Doctor in psihologie, psihoterapeut specialist

Fericirea nu depinde de ceea ce îți dă viața, ci de cum primești tu ceea ce ea îți dă!

Cred sincer că a fi fericit e o abilitate. Viața nu e rea sau bună, viața e colecție de experiențe. 

GĂSEȘTE-ȚI ECHILIBRUL!

Când viața este un șir de schimbări, echilibrul este mereu dificil de găsit. Relațiile noastre, viața emoțională, profesia, aspirațiile, locul nostru în comunitate și multe altele pot conta în ”ecuația” echilibrului personal. 

De ce eu? 

Pentru că știu, cred, vreau și pot să te ajut să aduci schimbarea în viața ta și să îți găsești echilibrul în relațiile tale! 

Povesti de speriat copiii... povesti adevarate din camera de urgenta

21.10.2015, scris de: Adela Moldovan

Poza 1Cand am devenit interesata de experienta copiilor si mamelor in situatiile cand nu este permis accesul parintilor langa copii pe timpul procedurilor medicale, am rugat mai multe mame sa imi trimita, sub protectia anonimatului, povestile lor. Cum a fost, de ce erau in clinica medicala, cum a mers interactiunea cu personalul medical, cum a fost afectat copilul. De ce sub protectia anonimatului? Pentru ca (1) multe persoane se tem sa vorbeasca despre experientele neplacute din sistemul medical, motiv pentru care nici nu depun reclamatii catre clinicile medicale sau catre organismele profesionale competente si (2) pentru ca acest proiect si petitia nu reprezinta un razboi impotriva cuiva anume sau impotriva sistemului medical. Este un demers de constientizare si o incercare de schimbare, de atragere a cooperarii si colaborarii intre cadrele medicale si parinti.

Va redau in cele de mai jos fragmente din experienta lor si va intreb: care a fost beneficiul copilului in aceasta situatie? Pentru ce anume trebuie sa treaca copiii nostri prin astfel de situatii? De asemenea va invit ca, in cazul in care ati avut experiente similare in context medical, sa imi scrieti povestea voastra pe adresa de mail adelamoldovan@psylife.ro . Voi pastra confidentialitatea datelor si voi publica doar fragmente din povestile “de speriat” pe care le voi primi.

” Experiența noastră la fost în felul următor: când A. avea 1a5l ne-am internat în regim de urgenta la spital, neștiind ce problema are copilul. La prima recoltare de sange si apoi punere a branulei am asteptat afară, respectând protocolul, deși copilul plângea cum nu l-am mai auzit vreodată. Oricât am insistat și explicat nu m-au lăsat cu el înăuntru. Ulterior, când mergeam la asistente în birou automat începea sa plângă chiar dacă nu i-au făcut nimic. Urmările traumei din spital au fost ca plângea când vedea un medic, cam la o luna de la externare. Din fericire, ulterior nu a mai avut probleme de acest fel.” (ianuarie 2015)

“Povestea noastra de groaza (pentru mine si Pui) a inceput intr-o noapte cand laringita noastra s-a agravat puternic si Puiul de om in varsta de un an si 5 luni abia mai putea respira. Am luat decizia de a imbraca copilul si de a fugi cu el la UPU. Am intrat acolo cu copilul afonic, unde a fost dezbracat, bineinteles ft speriat de lumini (trezit din somn fiind direct intr-un asemenea mediu) dezbracat, data doza de adrenalina in aerosoli, apoi in loc ca imi pot tine Puiul in brate si sa il consolez am fost ¨rugata¨ sau mai bine spus obligata! sa ies afara, altfel nu i se va face copilului tratamentul de care avea atat de urgent nevoie. NU SE PUNE BRANULA DECAT DUPA CE PARINTELE PLEACA DE LANGA COPIL. Nu a contat nici faptul ca sunt cadru medical (biolog) in cadrul unui laborator privat, nici faptul ca fac asta aproape zilnic (tin copilasii ai caror parinti nu simt ca pot sa faca asta pentru a reusi colegele mele sa le recolteze sange). Presata de timp, vazand ca nu se poate altfel si Puiul de om are nevoie urgenta de tratament am iesit....ce a urmat in sufletul meu...e greu de descris si acum dupa trei luni imaginea mainilor intinse spre mine ale copilului meu care imi cerea disperat ajutor si sa nu plec de langa el cand are mai multa nevoie este atat de vie incat am ajuns sa am nevoie de ajutorul unui psiholog ca sa trec peste asta, sa nu dorm noptile, sa tremur la fiecare tuse... si nu stiu cand voi putea sa depasesc cu adevarat problema. Cand am intrat inapoi am luat copilasul in brate si de la 3 pana la 7 dimineata cand am fost transferati in spital nu l-am mai lasat din brate jos. A doua zi am numarat intepaturile. ZECE LA NUMAR! Oare cat s-a zbatut acest copilas cat mama lui nu a putut fi alaturi de el, in mainile a cel putin 3 cadre medicale?” (martie 2015)

“Am ajuns repede inauntru; ne-a primit o doctorita extrem nu foarte amabila, desi, auzind multe lucruri despre personalul de la urgenta (bune si rele), imi propusesem sa fiu foarte rabdatoare si amabila. Pentru copilul meu.Doctorita stia ca urmeaza sa i se instaleze branula pt analize de sange si hidratare,. M-a informat de acest fapt, spunandu-mi ca va trebui sa astept afara. Am rugat-o frumos sa ma lase sa stau la instalarea branulei (baiatul meu era foarte speriat in mediul acela nou, ii era somn, ii era rau si avea nevoie sa il tin in brate), sa pot sa il tin in continuare in brate; i-am spus doctoritei ca stiu care e regulamentul si ca nu mi se pare in regula, si ca sunt stapana pe mine, asa ca doresc sa fiu de fata pentru a simplifica lucrurile pentru toata lumea. Mi-a spus ca in aceste conditii pot sa plec pe proprie raspundere.  M-am conformat regulamentului (tot pentru copilul meu, credeam) si am iesit afara, sperand sa se termine repede iar baiatul meu sa nu aibe de suferit prea mult. I-am explicat puiului meu ca mami iese putin afara si m-am indepartat. A inceput sa planga, iar cand s-a apropiat echipa de instalare a branulei (3 persoane) care l-au imobilizat, a inceput sa urle. A urlat mult, cred ca 10-15 minute incontinuu. Eram afara si imi era foarte mila de el. Pot spune cu mana pe inima ca si acum cand relatez intamplarea sunt afectata si ma pufnesc lacrimile. Baiatul meu urla dupa mine, stiam ca in momentele acelea are extrem de mare nevoie sa ii fiu aproape. Pot spune asta pentru ca dupa ce am intrat (dupa instalarea branulei), copilul meu era alb la fata, tremura si respira ciudat. Nici nu mai avea putere sa planga (dupa starile de voma, nesomn), efectiv l-am luat in brate si a adormit in 30 de secunde, tremurand. Dupa aproximativ 2-3 ore am ales sa fim transferati la alt spital. Acolo a stat la perfuzie 1 zi, am stat non-stop langa el. A fost nevoie de cateva zile ca sa treaca peste intamplare, daca ma indepartam de el in acele zile, plangea” (februarie-martie 2015)

“Am avut marea neplacere sa ajung la urgenta pentru ca fetita mea de 2 ani a varsat toata noaptea si nu retinea nici un fel de lichid. Bineinteles trebuia luat sange si pus branula pentru perfuzie. Am zis ca sunt de acord dar vreau sa fiu cu fetita mea in timpul procedurii. Apoi a urmat sa mi se spuna ca nu se poate sa raman inauntru,am insistat si au zis ca am venit pentru cearta si sa fac scandal.Am fost foarte revoltata,i-am zis ca daca nu pot sa raman i-au copilul si ma duc in alt spital. Atunci au zis ca fac exceptie si ma lasa si am noroc ca numai noi suntem la urgenta.Mentionez ca fetita mea nu vorbeste in romana, intelege doar cateva cuvinte. In timpul procedurii fetita mea era calma si a plans doar putin.Se simtea in siguranta ca sunt ca sunt cu ea” (septembrie 2015).

 

Photo: http://images.parents.mdpcdn.com/sites/parents.com/files/styles/scale_1500_1500/public/ZdorovKirillVladimirovich.jpg

 

Proiecte

ce spun eu si ce auzi tu 2

Noutati

01 Octombrie, 2021

Frica de vaccin

08 Martie, 2018

La multi ani femeie

03 Februarie, 2018

Timp încotro fugi?