Raluca Anton - Doctor in psihologie, psihoterapeut specialist

De ce eu? 

Pentru ca stiu, cred, vreau si pot sa te ajut sa aduci schimbarea in viata ta si sa iti gasesti echilibrul! 

Fericirea nu depinde de ceea ce iti da viata, ci de cum primesti tu ceea ce ea iti da!

Cred sincer ca a fi fericit e o abilitate. Viata nu e rea sau buna, viata e viata pur si simplu. 

GASESTE-TI ECHILIBRUL!

Starea de echilibru in cat mai multe domenii este ceea ce ne permite sa fim linistiti, multumiti, fericiti cu viata noastra!

O mica poveste despre cum am fost lasata in urma

03.06.2016, scris de: Adela Moldovan

 

A fost un eveniment mic, banal, pe care sunt sigura ca tata nu si-l aminteste. Ceva ce nu am spus nimanui mult timp, dar ceva ce mi-a ramas acolo intiparit in mintea mea de copil. Nu stiu cati ani aveam, dar ma dadeam pe aceasta minunata tricicleta. Nu stiu cati o mai tineti minte, dar eu o tin bine mine. Eram in fata blocului, ma jucam cu copiii de la bloc si ma dadeam pe tricicleta. La un moment dat din scara blocului a iesit tata, pe care il priveam desigur cu multe admiratie. Tata impreuna cu bicicleta lui, mare, uriasa. Mi-a zambit putin, apoi s-a urcat pe bicicleta lui si a pornit. Eu, cu entuziasm, crezusem atunci, copil fiind, ca tata a venit sa ne dam impreuna cu bicicleta. Tata, desigur avea de mers undeva si nu stia ca trebuie sa imi explice si mie unele lucruri. Tata are multe calitati, dar niciodata nu a vorbit prea multe si multe lucruri a trebuit sa le inteleg eu din comportamentul sau. Ei, dar mi-a prins bine, m-am pregatit de mica sa fiu psiholog si sa vad oamenii dincolo de cuvinte, nu?

 Poza 1

Si pedalam eu cu viteza mare, mare, dadeam din picioare de sareau rotile tricicletei... Doar ca unde stateam noi era un deal si cand a inceput urcarea la deal, tata pe semi-cursa lui mareata a urcat fara probleme, eu, piticul de vreo 4 anisori cred ca aveam, cu tricicleta mea am ramas in urma si m-am oprit caci nu mai puteam pedala. Si l-am privit pe tata cum dispare, cum pedaleaza simplu, fara efort, elegant, fara sa se uite in urma. Atunci e prima mea amintire de cand m-am simtit abandonata, lasata in urma. Tata m-a lasat in urma, nici nu s-a uitat dupa mine. Simteam asa, uun gol, ceva ma strangea de stomac.

Desigur, privind in urma sunt convinsa ca tata nu m-a observat nicio clipa ca eu am iesit in curtea blocului urmarindu-l si nu i-a trecut prin minte ca eu m-as putea lua dupa el. Sunt sigura ca nici nu iti amintesti acest eveniment tata.

Dar eu mi-l amintesc si mi-am dat seama cand am fost mai mare ce simtisem atunci: dezamagirea ca tata nu m-a asteptat si rusinea...oare m-a vazut cineva? M-a vazut cineva ca am incercat sa ma tin dupa tata si nu am reusit?

Nu stiu daca de atunci sau daca au mai fost si alte evenimente, dar tin si azi foarte mult sa nu fiu lasata in urma si sa nu las pe nimeni in urma. Si m-am straduit apoi in fiecare moment al vietii mele sa fiu in fata (nu neaparat prima, dar printre primii), sa “pedalez” elegant si fara efort. Sa obtin rezultate. Sa ma fac “vazuta” de catre tata si apoi de catre alti oameni importanti pentru mine. Si ma doare si azi daca nu sunt “vazuta”, daca nevoile mele nu sunt observate. Punctul meu vulnerabil si astazi este  atunci cand ajung sa gandesc intr-o situatie ca celuilalt “nu ii pasa de mine”. Nu ca tatei nu i-ar fi pasat de mine. Ii pasa, stiu asta fara nicio urma de dubiu. Dar uneori in copilaria mea nu m-a vazut, nu m-a observat. Asa ca m-am facut “observata” prin performantele mele: la scoala, la facultate. Mai ales aici. Atunci il vedeam clar ca e mandru si ma observa.  

Tin minte inca un eveniment cu tata: clasa a doua, o tema la matematica care imi facea probleme. Si tata spunandu-mi: “Dar eu de ce te trimit la scoala? Sa vii acasa sa iti fac eu temele? Sa intrebi acolo ce nu stii”. Nu a strigat la mine, dar a fost un repros cumva. A fost ultima data cand am cerut ajutorul cuiva la teme! M-am suparat pe tata, m-am enervat (ca doar na sunt fata lui tata si i-am mostenit si nervii) si m-am ambitionat sa imi fac temele. Si mi le-am facut singura, pe toate. Evident dupa ce am crescut si am discutat cu tata el mi-a spus ca de fapt nu stia sa rezolve temele mele la matematica si cum ar fi fost sa recunoasca asta in fata mea? Asa ca s-a aparat si m-a trimis sa invat! Acum radem bine cu totii cand ne amintim de asta!

Si poate ca daca ar fi fost asa si tata si mama, as fi fost un copil cu ceva probleme de rusine, de acceptare. Dar tata ma trimitea sa fac, imi dadea increderea ca pot face orice daca imi pun mintea la contributie (ma trimitea sa explorez lumea si sa imi testez competenta) iar mama imi dadea siguranta ca orice as face, imi gasesc un loc in bratele ei si oricat de greu sau rau ar fi ceva ce am facut la un moment dat, totul trece si cu ei sunt bine. Asa ca impreuna au facut o echipa tare buna parintii mei si nu pot sa le multumesc suficient pentru asta. Tata m-a ajutat sa am incredere in mine si sa explorez lumea, mama m-a ajutat sa stiu ca oricand pot “reveni” acasa si gasesc niste brate intelegatoare care nu ma cearta, ci ma alina.

Iar tata si bicicleta lui, lasatul in urma au devenit “motorasul meu”. Iar apoi tot tata ma incuraja ca pot, ca sunt desteapta, ca pot face orice, dar ca depinde de mine. Si asta m-a ajutat mult sa fiu omul care sunt azi. Increderea ta, tata, m-au ajutat sa obtin tot ceea ce am facut in scoala si in pregatirea mea profesionala. Iar grija ta, mama, m-au ajutat sa fiu ceea ce sunt eu azi ca mama si sotie. Deschiderea ta, blandetea ta m-au ajutat sa stiu ca toate cele grele, trec si ca familia e mereu acolo langa tine. Si chiar daca nu ati facut psihologie, nu ati mers la cursuri de parenting sa stiti ca scoala si meseria mea m-a invatat ca de asta are nevoie cel mai mult un copil, de aceasta combinatie: incurajare sa “cucereasca lumea” si alinare cand e greu. Mi-ati oferit siguranta in care am putut sa ma dezvolt. Nu perfect, dar indeajuns de bine! Si e mare lucru sa stiti. Multumesc!

Astazi implinesti 60 de ani tata si inca te privesc ca pe un barbat puternic, inca caut aprobarea ta ca fac bine ceea ce fac, chiar daca mai rar. Si cat de bine imi prinde cand te vad ca dai multumit din cap si cand te aud ca esti mandru de mine. Poate urmatorii 60 de ani eu iti spun mai des ca te iubesc si tu imi spui mai des ca esti mandru de mine? Ce zici? Facem asa? La multi ani tata! 

Parteneri