Raluca Anton - Doctor in psihologie, psihoterapeut specialist

De ce eu? 

Pentru ca stiu, cred, vreau si pot sa te ajut sa aduci schimbarea in viata ta si sa iti gasesti echilibrul! 

Fericirea nu depinde de ceea ce iti da viata, ci de cum primesti tu ceea ce ea iti da!

Cred sincer ca a fi fericit e o abilitate. Viata nu e rea sau buna, viata e viata pur si simplu. 

GASESTE-TI ECHILIBRUL!

Starea de echilibru in cat mai multe domenii este ceea ce ne permite sa fim linistiti, multumiti, fericiti cu viata noastra!

Mama m-a invatat primii pasi ai iubirii

26.06.2017, scris de: Adela Moldovan

Desigur mamele ne invata primii pasi ai iubirii prin faptul ca ne iubesc. Insa eu am avut marele noroc sa am o mama care, fara sa fi avut acces la literatura de psihologie si parenting, sa stie sa ma invete primii pasi ai iubirii romantice. Am parte de familia pe care o am si de viata pe care o am si pentru ca mama a stiut sa ma invete cum sa iubesc, nu a ridiculizat niciodata emotiile mele si nu m-a facut niciodata sa ma simt prost pentru ca "sunt indragostita".

Prima mea drama din dragoste s-a petrecut la 12 ani. Da da, puteti rade dar a fost o drama serioasa, s-a Poza 2lasat cu plans cu suspine. Eram indragostita, asa, ca la 12 ani de un baiat de vreo 19 cred care nu m-a ignorat el chiar complet, dar cand a aflat ca am doar 12 ani a spus “pa-pa”. Nu-l atinsesem nici macar cu un deget si nici el pe mine, doar petrecusem cateva zile impreuna cu un grup de colegi in care zau ca nu mai stiu cum aterizase baiatul acesta. I-am uitat si numele, dar atunci (he he mare puterea hormonilor adolescentei) respiram sacadat in prezenta lui. Si dupa ce mi-a spus el ca sunt prea mica si nu a mai aparut la noi la bloc ca sa suspin eu dupa el, m-am dus intr-o dupamasa in casa, m-am bagat in vana sa fac o baie si mi-am plans amarul de “femeie parasita”.

M-a auzit desigur mama, draga de mama, care a venit sa vada ce patisem. Printre sughituri si suspine am reusit sa-i bajbai ceva de a inteles ca el nu ma baga in seama ca am doar 12 ani si abia astept sa cresc. Mie una acum imi vine sa rad in timp ce scriu. Nu stiu mama exact ce simtea atunci, dar cel mai clar imi aduc eu aminte din toata povestea asta nu baiatul al carui nume l-am si uitat, ci modul cald si empatic in care mama m-a luat in brate asa uda cum eram din vana si a spus doar atat: “O, draga lui mama”. Fara ironie, fara “vezi-ti de treaba ca o sa ai timp sa te indragostesti”, doar intelegere si empatie. Si asta se intampla in vremuri in care nu auzise nimeni prin Romania de empatie si parenting neconditionat. Si m-a scos din vana si m-a intrebat doar atat: “Vrei sa mergem la Dana si Liana?” Dana si Liana fiind verisoarele mele (surogat de surori) cu care ma jucam si ma simteam bine oricand. A facut mama cum a facut, habar nu am ce i-a fi spus lui tata dar curand eram in alt cartier la verisoarele mele. Cu care m-am jucat, am ras si daca bine tin minte (dar nu bag mana in foc) am sarit elastic si mama m-a lasat sa dorm la ele. A doua zi eram ca noua, vindecata de dramele adolescentine si gata sa cuceresc iar lumea.

Citeam de curand cat de important este sa nu luam in ras “primele iubiri” ale copiilor si ce important este sa nu le invalidam sentimentele. Chiar daca este la gradinita sa nu radem cand ne spune copilul ca e indragostit si vrea sa se casatoreasca cu colegul cand va fi mare. Ei dezvaluie un sentiment, atat de profund si complicat cat e creierasul lor – sunt simpatici, e drept. Dar daca radem si le spunem “vezi-ti de treaba ca asta nu e iubire” ii invalidam sentimentele, ii transmitem ca simte ceva gresit, iar copilul va invata ca despre asta nu se vorbeste cu parintii. Si poate invata sa nu aiba incredere in el si in ceea ce simte. Si vad la cabinet cat de complicat este atunci cand nu ai incredere in tine, cand nu esti sigur pe ce simti si ce vrei. Cand nu stii daca iubesti sau nu pe cineva. Din fericire nu am avut niciodata problema asta. Intotdeauna am stiut ce vreau si ce simt exact fata de un om sau o situatie. Si pentru asta ii multumesc din suflet mamei mele.

            Probabil tu ai si uitat evenimentul acela, mama, dar inteleg acum, ca adult si psiholog, cum gesturile astea de zi cu zi, din astfel de situatii m-au ajutat sa invat sa iubesc, sa am incredere in mine, sa nu imi fie rusine de ce simt. Nu imi amintesc sa imi fi spus vreodata “ce prostie” sau “nu ai motive sa te simti ....”. In toate amintirile mele despre emotii si “drame” copilaresti sau adolescentine imi amintesc doar bratele tale si acel cald si suav “draga mamii”. Asa ca azi, de ziua ta, cand implinesti 60 de ani, iti multumesc public ca m-ai invatat sa iubesc si sa fiu omul care sunt azi. M-ai ajutat sa am incredere in mine, sa pot lua decizii fara sa ma tem de ce se va intampla daca gresesc pentru ca am stiut intotdeuna ca am bratele tale unde pot sa vin, sa plang si sa spun ce simt fara sa fiu certata. Si m-ai lasat sa plec, sa incerc, sa experimentez si m-ai asteptat mereu cu bratele deschise, chiar daca, sunt sigura, de multe ori iti era greu, de multe ori iti era teama. Dar nicio clipa nu mi-ai transmis ca te indoiesti de mine, nicio clipa nu am vazut in ochii tai teama sau neincredere. Pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce fac si pentru modul in care ii iubesc pe cei din jurul meu, am multe sa iti multumesc mama. 

Poza 1

Parteneri